GALERIE FOTO / Afacerea „Blajinii”. Milogi de profesie  și preoți care nu sunt… preoți

Ca în fiecare an, prima duminică și zi de luni după Paște sunt dedicate pomenirii morților. Majoritatea dintre noi au în familie o rudă sau o persoană dragă plecată dintre cei vii. Așa că experiența Paștele Blajinilor probabil că o împărtășim la fel, an de an. Fiecare înțelege ce vrea, îi găsește propria semnificație sau mângâiere, după nivelul de credință, cunoștințe religioase sau pur și simplu experiență și practică bisericească. În fond, toți ajungem în aceeași îmbulzeală, ne călcăm pe picioare și milostivim cu pachete aceiași „amărâți”. Noi suntem mulțumiți că ne-am achitat de sarcini față de cei morți, preoții sunt încântați de veniturile consistente generate de zecile de mini-slujbe de pomenire, în timp ce tone de mâncare, dulciuri și băutură ajung în sacii speculanților, care pleacă din cimitire cu taxiurile burdușite.

Duminică, ora 11.30. Cimitirul Central Constanța. Polițiști în uniforme reflectorizante dirijează traficul și restricționează accesul pe anumite sectoare de drum. Râuri de oameni curg pe toate străduțele, dinspre și spre cimitir. Agitație mare, zarvă. Poarta cimitirului flancată de jandarmi și agenți de pază de la Zip. Cușu, patronul restaurantului Vraja Mării, vrea să intre cu Mercedesul direct în cimitir. E 4×4, mașină mare, dar lumea nu se dă în lături și nu îl lasă să treacă. Polițiștii intervin și ei. „Nea Cușule, înapoi. Nu se intră cu mașina”. Trotuarele sunt exploatate la maximum de vânzători negricioși de flori. Vrei, nu vrei, cumperi.

Treci de poarta cimitirului. Expoziție de popi. Și de-a dreapta și de-a stânga drumului, stau înșirați ca într-o vitrină selectă. Cu ei începe sărbătorea Blajinilor. Unii cu dascăli, alții singuri, alții cu aghiotanți repartizați să managerieze zecile de pachete primite. Îi citești după alai, cine-i preot mare sau cine-i la mica ciupeală. Sunt îmbrăcați toți în straie bisericești, dar puțini dintre ei sunt preoți. Se știu deja întrei ei și se dau în gât. „Ăla a termina Dreptul, trebuia să fie avocat. A venit acum la o pleașcă”, povestea un preot ce părea cu ștate vechi în cimitir. Ne spune și cum să îi recunoaștem pe impostori: „Ăia singuri, care stau la blat. Sunt deghizați cu pălării”.

La un mormânt, un astfel de preot cânta Veșnica Pomenire. Se mai încurca, mai citea din carte, dar omul și-a făcut banii. Minim 30 lei, tarif de sărbătoare. În 5 minute și-a executat rolul, și-a luat banii și a plecat. Alt „adormit” la rând.

Peste tot, cuiburi de milostiviți. Atâta milostivenie s-a revărsat asupra lor că nu mai făceau față. După o oră, se face schimb de tură. Sacoșele cu pachete sunt scoase din cimitir, pentru a face loc pentru altele. Discuție între un „milog” întârziat și unul care prinsese deja o tură, încărcat ca un hamal cu vreo patru sacoșe mari de rafie. „Frate, mai puțin de o oră. Nu faci față. Le sortăm pe loc. Pâinea și cozonacul aruncăm”. Într-adevăr, o bună parte din cele împărțite ca pomană în numele morților nici nu iese din cimitir. Ascunși după cruci și cavouri, aruncă tot ce nu este ambalat sau e perisabil. Chiar și friptura, ouăle roșii sau cozonacul și fructele. Ulterior, mărturisea un alt „milog”,  toată marfa colectată din cimitire ajunge la buticurile din apropiere, care o răscumpără la jumătate de preț. Un altul povestea amuzat că de Paște a aruncat toată pâinea din pachete și seara a observat că nu avea firimitură de pâine în casă și a trebuit să se ducă să cumpere.

Cel mai mare succes îl aveau cei cu copii mici în brațe sau pe lângă. Strategia e simplă, directă și rareori dă greș: „Hai doamna, dați un pachet la ăsta micu să mănâncă și el”. Ce inimă de om nu ar milostivi un asemenea caz social? Odată primit pachetul, este transportat de urgență de un al puradel într-un colț de alee, unde zeci de sacoșe pline ochi stau așezate meticulos una lângă alta. E clar că ăsta micu va avea ce să „mănâncă” mult timp de acum încolo.

Apoi, sunt tupeiștii, oameni în toată firea, nu mai mult de 40 de ani. Te pândește, așteaptă să-și termine preotul „pleașca”, după care se prezintă direct la cel care gestionează pachete: „Dumnezeul să-l ierte!” Dacă nu îi iese manevra, schimbă tonul. „Domnu, un pachet și la mine de pomana. Să fie primit pe lumea cealaltă”. Doar că drumul pachetului spre lumea cealaltă  este blocat de speculant, care aruncă mâncarea și revinde produsele ambalate.

În cele din urmă, vorbim de veteranii cimitirelor. Oameni pe care, indiferent de sărbătoare sau zi a săptămânii, îi întâlnim tot timpul în cimitire. Sunt aceiași tot timpul și ajungi să îi recunoști. Au locurile lor strategice și propria tactică. În Cimitirul Municipal stau pe băncuțe pe aleea principală, nici prea aproape, nici prea departe de ieșire. Nu cer, nu îți ies în cale, dar privirea lor stăruitoare își dă de înțeles pentru ce se află ei acolo. În Cimitirul Central, însă, e nevoie de mai mult teren. Se patrulează non stop. La fel de discreți, se apropie sfioși și nu te abordează decât dacă situația o cere. Pentru ei este un fel de meserie, un loc de muncă, și nu le merge deloc rău. Recunosc că de multe ori sunt nevoiți să plece cu taxiul pentru că sunt prea încărcați.

La ieșire, acolo e înghesuiala mare. Zeci de romi își dispută supremația zonei, cerșind într-un mod aproape violent. Unii cu mai mult tupeu te trag de mânecă, îți opresc calea, mai că îți aruncă copiii în brațe.  E un sentiment generalizat de dezgust, simțim că își bat joc și de ultima fărâmă de civilizație care ar mai putea exista în orașul ăsta. Nici să ne plângem sau să ne pomenim morții nu mai putem. Plecăm spre casă, uitându-ne mereu peste umăr, să nu se fi agățat cineva de noi.

Toate trotuarele pe o rază de zeci, sute de metri depărtare de cimitir sunt pavate cu sacoși de rafie, saci cu mâncare, păzite strașnic. Milostivenia, bucuria de a dărui se transformă într-un sentiment neplăcut de înșelăciune, conștienți fiind că gestul nostru nu a ajutat în realitate pe nimeni, nici pe morți, dar nici pe vii.

Etichete:

• Paste
• pastele blajinilor
• sarbatoare