Iată postarea unui cadru didactic ajuns la limita disperării:

“De anul acesta am o oră pe săptămână la clasa pregătitoare. 33 COPII. 33!!

Iubesc copii, am o experienta destul de mare in spate. Lucrez de ani de zile cu copii de toate varstele. Stiti cum este la aceasta clasa? Un cosmar! Clasa extrem de mica, abia ai loc sa treci printre banci. Ce am sesizat din prima zi: sunt extrem de violenti. Se imping, se cearta, se bat. Ma intreb de unde atata violenta? De ce sunt atat de agitati?

In timpul orei un baietel s-a ridicat si s-a dus glont la alta fetita cu creionul in mana spunandu-i: “daca nu taci iti scot ochiul cu creionul”. Am crezut ca mor. Din doua miscari am fost langa el si i-am luat creionul din mana. L-am intrebat de ce e asa suparat si i-am explicat ca el e baietel si trebuie sa protejeze fetitele si nu sa le scoata ochii cu creionul si cum o poate rani. Mi-a raspuns: “Asa sunt eu doamna, mai nervos. Asa m-am nascut. Mama zice ca asa sunt eu nervos de cand m-am nascut”.

Alt baietel s-a dus sa arunce o hartie la cos, colegul de banca a scos sticla de apa si a turnat-o toata pe fisa de lucru.
Alta fata suparata pe colega de banca ca nu i-a dat creionul, i-a dat o palma peste fata.
Alta fetita s-a ridicat si i-a dat cu caietul in cap celui din fata. O intreb de ce a facut asta si-mi raspunde: “ca asa vreau eu”. 

Pierd ora smulgand creioane din mana, explicand, corectand… Am copii care isi doresc sa participe la ora, sunt politicosi, asculta indicatiile, sunt curiosi, lucreaza, imi pun intrebari dar sunt vizibil afectati de ceilalti. Sunt preocupati de orice altceva. Pari indiferenti la orice activitate: joc, cantec, colorat. Nu au rabdare.

Am discutat cu doamna invatatoare si spera ca incet, incet se vor linisti. Munceste extrem de mult cu ei, in pauze sta cu ei, le sterge nasul, le incheie sireturile dar simte uneori ca e in zadar. Orice le explica, copiii ii raspund: mama a zis sa…, mama nu ma lasa….
Am copii care au flatulente, care ragaie si rad zgomotos de grozavia facuta.

Trist este ca doamna ia calmante. Asa am ajuns? E cumplit sa predai la 33 de copii. E minunat sa predai la 15 copii. Ai timp pentru fiecare in parte. Dupa o astfel de ora, raman mereu fara voce, sunt epuziata fizic si psihic. Imi vine sa ma duc acasa, sa imi pun patura pe cap si sa nu vad pe nimeni. 

Sa nu imi spuna nimeni ca nu stiu sa controlez clasa sau sa le captez atentia. In fiecare ora pun pasiune si daruire. Orele mi le fac cat mai atractive si conform varstei lor, intru mereu in clasa zambind chiar daca imi plesneste capul de durere. La sfarsitul orei, multi dintre copii vin si ma strang in brate.
E trist ca multi se vor pierde pe drum. As vrea sa ajung la toti dar e imposibil.
Pot intelege ca unii vin de acasa fara minim de educatie ca poate atat pot parintii dar nu pot intelege de ce parintii distrug acasa tot ce construim noi la scoala!
Vina ne apartine tuturor!

(Visited 61.320 times, 69 visits today)

Dacă v-a plăcut acest articol, cu un LIKE vă puteți alătura comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.