Doliu pentru suflarea ortodoxă de la malul mării și nu numai. Un om cu adevărat aproape de Dumnezeu, maica Semfora Gafton de la Mănăstirea Techirghiol a trebuit să ne părăsească și să plece la Cer.

Maica proinstareţă de la Mănăstirea Techirghiol stavrofora Semfora Gafton s-a născut la 21 august 1922, primind din botez numele de Safta. În februarie 1944, la vârsta de 22 de ani intră în Mănăstirea Poiana Mărului, judeţul Râmnicu Sărat, azi în judeţul Vrancea. În 1947 devine rasoforă, pentru ca în 1955, pe când era în al III-lea an de facultate, să fie tunsă în monahism. Între 1952-1956 urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Aici are ca profesori toată pleiada de aur a dascălilor de teologie din perioada interbelică şi imediat după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial: Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Teodor M. Popescu, Nicolae Lungu, Nicolae Chiţescu, Liviu Stan, Petre Răzuş, Nicolae Balcă. Este colegă de generaţie cu Antonie Plămădeală, fost mitropolit al Ardealului, Nestor Vornicescu, fost mitropolit al Olteniei, IPS Pimen al Sucevei şi Răduţilor, IPS Adrian Hriţcu al Europei Occidentale, Dan Zamfirescu.

În anul 1956 a susţinut licenţa în teologie cu tema: „Maica Domnului în învăţătura ortodoxă“, sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae. În acelaşi an, se întoarce ca stareţă la Mănăstirea Poiana Mărului. Urmare a efectelor Decretului 410 din 1959 este izgonită din mănăstire în primăvara anului 1960. A lucrat ca muncitor necalificat, iar din 1963 a fost angajată pe postul de magaziner şi mai apoi contabilă la Episcopia din Galaţi.

În februarie 1967 i se permite reîntoarcerea în monahism şi este angajată ca ghid la Mănăstirea Curtea de Argeş. Un an mai târziu, în februarie 1968, este instalată stareţă la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol, unde a slujit până la sfârșitul vieții sale.

Mai jos aveți un interviu publicat în anul 2009 de Ziarul Lumina și pe www.ziarullumina.ro:

Un articol de: Augustin Păunoiu – 03 Dec, 2009

Viaţa de monah presupune încercări. În perioada comunistă, cel puţin la jumătatea anilor ’50-‚70, pe lângă acestea, monahii şi monahiile din România au avut de îndurat un tratament extrem de dur din partea autorităţilor de stat. Cu studii teologice sau nu, foarte mulţi dintre ei au fost izgoniţi din obştile unde trăiau viaţa de rugăciune, alţii au fost închişi. Cu toate acestea, mulţi dintre ei au rezistat greutăţilor. Maica proinstareţă Semfora Gafton de la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol este un exemplu în această privinţă. Despre cum a reuşit să trăiască monahismul în condiţii neprielnice vieţii călugăreşti, în interviul de mai jos.

Cum v-a venit gândul călugăriei?

Am fost singurul copil la părinţi. Fiind din zona aceasta a Dobrogei, mergeam foarte des la mănăstirea de călugări Cocoş şi simţeam o atracţie spre tot mai multă rugăciune. Puneam întrebări despre viaţa de mănăstire unui monah care mi-a răspuns cu nişte cuvinte pe care le ţin minte şi acum, deşi au trecut zeci de ani: „Fata moşului, ţi s-a aprins candela călugăriei în piept“. Aceste cuvinte nu le voi uita niciodată. Fiind un singur copil, când am spus părinţilor că vreau să mă duc la mănăstire, tatăl meu era acasă. El era din fire foarte repezit. „Eu te-am făcut, eu te omor“, mi-a replicat. Mi-am dat seama că spunea doar din gură, dar pe moment a trebuit să iau aminte la vorbele lui.

Erau credincioşi părinţii?

Erau. Tata, ca bărbaţii. Mama era mai apropiată de biserică. Familia tatei a acuzat-o pe mama de intrarea mea în mănăstire. Am aşteptat majoratul, care la fete era la 21 de ani. M-am angajat la Judecătoria din oraşul Isaccea, judeţul Tulcea. Era prin 1941. Mă trimiteau la Tribunalul din Galaţi. Mergeam regulat cel puţin o dată, de două ori săptămânal la Galaţi. Eu nu renunţasem la ideea mea. Aşteptam majoratul. Când am împlinit 21 de ani, tatăl meu s-a îmbolnăvit. A făcut un TBC osos. A trebuit să stea internat în spital. Cât ar fi fost chemarea mea de mare spre monahism, nu puteam să-l las singur. După ce s-a făcut sănătos, ei erau obişnuiţi să ştie că eu plec o dată pe săptămână la Galaţi. Eu am luat legătura cu mănăstirea la care eram aşteptată. Era o mănăstire în Vrancea, care ţinea de Episcopia Buzăului. Se chema Rogozu. Aşa că am plecat, părinţii crezând că sunt dusă la Galaţi, şi am lăsat vorbă printr-o mătuşă, soră a tatei, să ştie de mine şi să nu mă mai aştepte. Am plecat în primăvara lui 1941. L-au anunţat pe tatăl meu care se îmbolnăvise din nou. Nu puteam să cer voie, începătoare fiind, să merg acasă să-mi văd tatăl. Totuşi maicile au văzut că mă consum din cauza părintelui meu. Nu ştiam dacă mai trăieşte tatăl meu sau nu. Poşta nu mergea, telefonul nici atât. Maicile mi-au îngăduit să plec. Am mers pe jos de la mănăstirea mea până la Râmnicu Sărat. Erau vreo 30 de kilometri.
Îmi doream mult ca mănăstirea mea să fie în munţi, să fie înconjurată de pădure. Dar la Rogozu era şes, câmpie. Păsărele să cânte ca la mănăstirea aceea nu am mai auzit nici pănă atunci, nici de atunci înainte. Dar s-a ivit un prilej să plec. Era obiceiul între maici de la diferite mănăstiri care se cunoşteau între ele să vină la noi în vizită. Pe maicile venite le-am întrebat şi eu aşa într-o doară: „Cum e la dumneavoastră?“ „E frumos. Sunt munţi, păduri.“ „Munţi, păduri?“ Acolo era de mine. A doua zi eram plecată împreună cu călugăriţele venite. Stareţa, Fevronia se numea, mi-a făcut hârtia scrisă ca să se ştie că sunt în regulă, venită cu binecuvântare. Şi nu pot uita cuvintele ei: „uite un copil cum m-a prostit pe mine“. Şi a început să plângă. Era mulţumită de mine. Nu voia să mă lase. Dar până la urmă am înduplecat-o. Când am ajuns la mănăstirea cea nouă, de la Poiana Mărului, iniţial conducerea a crezut că sunt trimisă cu delegaţie. Dar văzând înscrisul, stareţa de la Poiana Mărului s-a liniştit. Aceasta a fost mănăstirea mea de suflet.

Călugăria la Techirghiol în regimul comunist

Când şi cum aţi venit la Mănăstirea Techirghiol?

Am plecat şi am fost numită ghid la Mănăstirea Curtea de Argeş. Am stat un an de zile. Am plecat plângând de acolo. Mi-a plăcut şi munca de ghid, mi se dusese vestea. Am citit tot ce s-a putut citi în materie de artă, istorie, folclor, tot ce apăruse legat de Curtea de Argeş. Un singur lucru îmi era mai greu de făcut: nu prea puteam să mă cobor la nivelul copiilor.

La Techirghiol tot pe post de ghid am venit. Dar şi cu rolul de conducătoare. Am fost patru maici la început. Era în anul 1968. Clădirea în care ne găsim acum (corpul de chilii de pe latura de miazănoapte a bisericii mănăstirii) nu exista atunci. Erau nişte clădiri cu proptele, aşa cum se văd acum în muzeul mănăstirii. Decretul era în vigoare. Cu toate acestea, prima generaţie de maici care au fost călugărite aici eu le-am primit. Cu toate opreliştile, cu restricţii, dictatură comunistă, lumea era credincioasă, bisericile erau pline. Tineretul, băieţi, fete, pleca la mănăstire. Exista vocaţie. Şi maica Antonia, care are liceul pedagogic, a făcut parte din prima generaţie. Nu am ţinut cont de decret. Noi am primit pe cele care voiau să vină la noi pentru viaţă în Hristos. Aveam relaţii la Secretariatul Cultelor. Am creat posturi. Aşa au venit şi celelalte maici: Inocenţia, Maria, Magdalena, deşi decretul era în vigoare. Aici soseau oameni importanţi de la Ministerul Cultelor, consilieri, secretari. Şi vedeau fetele acestea. Ca să nu creăm animozităţi sau curiozităţi le scoteam certificate medicale; că una e şchioapă, că alta e neputincioasă sau mai ştiu eu cum, deşi ele erau tinere, sănătoase şi frumoase. Se întrebau: „Ce face stareţa aceasta aici?“. Iar patriarhul Justinian spunea: „Este nevoie de ele că aici vine multă lume, ministrul, consilierii lui, secretari…“. Patriarhul Justinian a fost un om care a luptat mult pentru Biserică în acele vremuri vitrege. El a fost preot la parohie, oltean de pământ. Avea o fată şi un băiat. Şi vara veneau aici. De la ei ştiu, de la copiii lor. Mai exact de la Didu(Ovidiu), când patriarhul i-a spus lui Dej care era singur la guvernare: „Tu vezi-ţi de politica ta, nu te amesteca în Biserica mea. Biserica este partea mea!“. Am fost în acea perioadă în Grecia şi nu aveau grecii ce aveam noi. Seminarii monahale de călugări şi călugăriţe în Muntenia şi Moldova, facultăţi de teologie, monahi şi monahii la facultăţile de care am pomenit mai înainte, ateliere organizate la mănăstiri, toate datorită acestui mare patriarh. Îl pomenesc în fiecare zi. Noi suntem generaţia patriarhului Justinian. Eu am restaurat două biserici la Poiana Mărului în timpul lui.

„Dacă m-aş naşte de 1.000 de ori, tot la mănăstire m-aş duce“

Nu aţi avut niciodată tentaţia, odată ce firul vieţii monahale s-a întrerupt, să rămâneţi în lume, să întemeiaţi o familie? Sau a fost mai mare dragostea pentru Hristos?

În Galaţi, ţin minte, mă cunoştea lumea destul de bine, asta se întâmpla pe când lucram la cooperativă, că nişte cucoane se ţineau de mine ca să mă căsătorească cu un doctor. Atunci când ne călugăreşte se dă paramanul, iar eu, aşa cum eram, civilă, paramanul îl aveam pe spate. Şi atunci îi spun femeii care mă tot îndemna: „uite, doctorul acesta e un băiat foarte bun, noi îl cunoaştem“, „pune, te rog, mâna uşor pe spatele meu“. Atingând paramanul, s-a înroşit toată şi şi-a cerut scuze. Nu am avut gândul rămânerii în lume. Pentru că nu am venit la mănăstire din decepţie. Am spus şi nu voi înceta să repet: Dacă aş crede în reîncarnare, sau dacă m-aş naşte de 1.000 de ori, tot la mănăstire m-aş duce şi tot teologia aş face. Aşa sunt de frumoase amândouă. Dar aşa cum le-am făcut noi. La noi, când vorbea Stăniloae, rămâneam ţintuiţi.

„Dacă vine din inimă, totul este frumos“

Ca stareţă în ce ar consta crearea unei obşti? De ce calităţi are nevoie o candidată la călugărie?

Nimeni nu vine spre monahism dacă nu are chemare. Sau chiar dacă vine, fără vocaţie puternică nu poate rămâne. Suntem acum 40 de maici, puteam să fim mai multe. Unele stau o săptămână, o lună, altele rămân chiar şi un an, după care pleacă fie la altă mănăstire, fie în lume, pur şi simplu. Cam aşa se întâmplă. Pentru că dacă nu ai aici (arată cu mâna spre locul inimii) nu faci nimic. Dacă vine din inimă, totul este frumos. Maica stareţă este bună, părintele este cumsecade, maicile asemenea. Când nu porneşte totul din inimă, stareţa este rea, cu maicile nu te înţelegi, părintele nu e pe placul tău.

Interviul integral AICI

 

 

(Visited 13.672 times, 1 visits today)

Dacă v-a plăcut acest articol, cu un LIKE vă puteți alătura comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.