Pornim de la o premisă incontestabilă: copiii trebuie să asculte de părinții lor. De ce?

„Pur și simplu pentru că ei sunt părinții lor. Tautologie absurdă pe care cultura noastră a moștenit-o practic din religia creștină și care are ca fundament recunoștința față de cei care ne-au dat viață. Restul credinței se susține în altă premisă de necontestat: pentru binele tău. Cu toate acestea, eu spun contrariul, scrie specialista: copiii nu ar trebui să se supună nici părinților lor, nici oricui altcuiva. Oamenii nu ar trebui să se supună. Și, prin urmare, aceștia nu ar trebui să fie învățați sau educați în spiritul obedienței”, scrie Agerpres.

Potrivit specialistului,  „a te supune, a fi obedient înseamnă a nu pune la îndoială și implică cea mai periculoasă și umilitoare formă de orbire: tu nu exiști, judecata ta nu contează, ceea ce simți tu nu contează. Dacă vreau să-mi cresc copiii să fie ființe umane, cu propria lor judecată, cu puternică stimă de sine, capacitate de alegere și decizie și, în cele din urmă, liberi, nu-i pot educa în spiritul supunerii, pentru că este o contradicție absolută. Și nu pot nici trimite mesajul „ascultă de părinții tăi, dar nu și de alții”: este schizofrenic”, scrie semnatara articolului.

„Nu spun că este ușor de educat în non-ascultare, spun că este esențial. Spun că este dreptul lor, spun că celelalte căi sunt comenzi rapide care au ca rezultat o abordare pe termen scurt, care ne face viața mai ușoară, dar nu ne favorizează. Eu spun că atunci când dorim ca copiii noștri să facă ceva ce trebuie să facă, calea scurtă este să ne asculte pentru că acest lucru oferă rezultate imediate, dar cu fiecare act de ascultare reducem cu câțiva milimetri felul lor de a fi, capacitatea lor de a fi”, argumentează ea.

Psihologul propune să alegem căi care favorizează capacitatea copiilor de a alege și de a decide: să folosim dialogul, negocierea, explicația logică, motivarea, educarea.

„Și dacă, în ciuda faptului că facem toate aceste lucruri, copilul tot nu face ce trebuie făcut? Atunci, ca adult civilizat, va trebui să învățăm să-l respectăm. Schimbarea unei paradigme pe care am internalizat-o presupune și un exercițiu de învățare din partea noastră. Nu ajunge doar să ții predici, trebuie să fii și un exemplu.

Totuși, dacă le oferim copiilor noștri un model de consecvență (în care menținem ceea ce spunem), de încredere (nu mințim niciodată), de onestitate (cu sine, cu el și cu alții) și integritate (ceea ce fac, spun și simt sunt aliniate), atunci autoritatea vine singură. Nu este o autoritate impusă, ci percepută: vor crede în noi, opinia noastră va fi luată în considerare, îi putem influența și convinge. Fără a impune”, a mai scris Olga Carmona.

xxx

Olga Carmona este licențiată în psihologie clinică, expertă în psihoterapie și psihopatologia copiilor și adolescenților la Societatea spaniolă de Medicină Psihosomatică și Psihologie Medicală, partener fondator și co-director al Centrului de Psihologie din Madrid (CEIBE), între altele. A publicat mai multe articole în revistele “Psicología Práctica”, “Bebes y Mas”, în ziarele ABC, El País și alte publicații.

(Visited 1.000 times, 14 visits today)

Dacă v-a plăcut acest articol, cu un LIKE vă puteți alătura comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.