Unde să plec? Nu știu! Acolo unde omenirea a atins pragul ăla de civilizație intagibil pentru noi, constănțenii (românii), pentru că știu, în adâncul meu, că viața mi-ar fi mai simplă.

Incontestabil, o să-mi lipsească plimbările prin toate locurile pe care le știu ca-n palmă, mirosul scoicilor în serile de vară și briza caldă, martoră atâtor amintiri și clipe pe care n-am cum să le uit, însă, cu regret, le-aș da drumul.

Aș pierde din minte ani și clipe și oameni pentru o viață pe care orașul ăsta (țara asta), nu numai că n-ar putea să mi-o ofere, dar nici nu mi-ar putea-o promite vreodată, fiindcă mi-e imposibil să mai cred.

Fiindcă mi-a silă să mai aud din stânga și din dreapta că TREBUIE să aștept, TREBUIE să încerc, TREBUIE să înțeleg și, mai presus de toate, TREBUIE să mă complac în niște situații sinistre pentru că „așa e viața” și, în opinia majorității, nu am prea multe lucruri de făcut pentru a schimba asta.

Numai că eu n-am fost niciodată conformă, niciodată n-am acceptat ceva ce mi se părea nedrept și niciodată nu m-am mulțumit cu puțin (în nicio privință), niciodată nu m-am dat bătută, precum niciodată nu m-am aliniat unei ordini prestabilite și n-am de gând să-ncep acum.

Îmi închipuiam că n-o să-mi doresc niciodată să plec și că aici, acasă, are să fie întotdeauna cel mai bine, dar fiecare zi ce trece îmi întărește certitudinea că m-am înșelat. Ba, mai mult, că nu-mi va lipsi nimic, fiindcă nu mai are ce să-mi lipsească.

Mă întristează tot ce-nseamnă Constanța, pentru că, în prezentul pe care îl trăiesc,  e numai praf și promisiuni, numai gunoi și multă incultură și un oraș în care predomină răutatea. Rar ți-e dat să vezi oameni care sunt demni de-a le ceda locul în autobuz, chiar dacă sunt bătrâni… Bătrâni suntem și noi, pentru că nu mai știm să trăim.

Ne-a pierit cheful să râdem, să fim buni, calzi și amabili. În fond… Cum am mai putea? După atâtea cicluri de dezamăgiri.

Cineva mi-a spus recent că-i totul „alb-negru” pentru că suntem chitiți să scoatem la suprafață doar partea rea a lucrurilor. Am râs.

Nu. Nu-i „alb-negru” pentru că avem noi o plăcere să ne îmbâcsim cu negativism, ci pentru că, în ciuda înverșunării noastre de-a găsi un fir de iarbă verde, constatăm, din ce în ce mai des, că pășim printre uscături.

 

(Visited 503 times, 1 visits today)

Dacă v-a plăcut acest articol, cu un LIKE vă puteți alătura comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.