Să-mi fie cu iertare, dar mie situația asta nu mi s-a părut așa de tristă.

Știu, o să-mi spuneți că n-am inimă, că nu-mi pasă de moștenirea spirituală sau de amintiri sau de orice alte lucruri considerate de mult prea mulți iluzii pentru oameni sensibili, dar nu-i așa, pentru că fără să exagerez, cred că noi, ăștia care se zbat încă pe loc, fiindu-le frică să zboare, doar atât mai avem. Și cum să ne ajungă atât?

Cum să nu ne dăm seama că, deși uită de România și de ai lui, copilul ăla are așa multe șanse să aibă o viață frumoasă, comparativ cu cei care rămân aici, acasă, protejând limba și moștenirea și … plângându-și de milă?

Tot în postarea aceea se menționa că în vacanțele de „acasă” nimeni nu primește, de fapt, cu brațele deschise românii plecați la muncă în străinătate, considerându-i cumva superiori, condamnându-le atitudinea superficială pe care, de cele mai multe ori, nu o au și invidiindu-le curajul de-a păși dincolo de visele lor, de a-și abandona trecutul și a privi fix și încrezător spre o altfel de viață.

Atât de greșit, din nou.

Pentru că nu-i așa, nu-i numai despre ei, e despre noi toți, dar ei nu înțeleg, pentru că ajung acasă prea rar ca să le băgăm pe gât învrăjbirea care ne zace-n vene, indignarea pe care ei, prin lipsa grijilor de mâine, nu mai au cum s-o priceapă.

Nicio privire răutăcioasă și nicio rătăcire de comentarii, cum niciun răspuns însoțit de clasicul „sictir” nu încearcă să îi rănească pe acei români, doar că așa simt cei mai mulți să riposteze în fața neajunsurilor și a nedreptății la care au fost supuși prea mult timp – și o fac și între ei, nu doar atunci când simt parfumul vieții liniștite de afară.

Toți uită să se bucure, să trăiască, să râdă sau să se distreze pentru că nu asta e prioritar în lumea lor, ci cu ce anume vor plăti factura la gaz, lumină sau apă, ori ce vor găti azi cu ultimii 10 lei care le-au mai rămas până la salariu sau până la pensie.

Și ajungem să fim triști, să ne vorbim urât, să nu mai avem răbdare și nici încredere (în noi, în alții), să credem că toți duc, de fapt, o viață mult mai bună ca a noastră și să ne roadă invidia atât de rău încât nu vom mai reuși să ne ridicăm, oricâte sacrificii și încercări am trece.

Vă întreb, atunci, oare e drept s-o condamnăm pe vânzătoarea de la magazinul din colț că nu are chef să ne servească cu zâmbetul pe buze sau pe funcționara aia nebună care se răstește la noi pentru că vrem un act amărât?

Nu, nu-i drept! Dar simțim și noi ce simt ele și tocmai din acest motiv ripostăm. Vedeți voi, în acest moment altceva nu există și oricât de trist ni s-ar părea, oricâtă dragoste sau oricât suflet am pune noi în moștenirea noastră sau în acțiunile pe care le facem, sufletul ne va atârna tot mai greu aici, acasă, sub povara nelipsită a unei vieți de neajunsuri, de urlete și strigăt, de neoameni.

Soluția? Să ne împachetăm și noi amintirile, să ne luăm la revedere de la cunoștințe și să ne încercăm norocul dincolo de graniță, unde viața pare să aibă libertate, soare și culori, dar oare ăsta să fie idealul?

 

(Visited 100 times, 1 visits today)

Dacă v-a plăcut acest articol, cu un LIKE vă puteți alătura comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.