Lifestyle

„Învinsă de mine însămi, l-am părăsit. Știam că nu lui îi eram datoare, ci soțului și fiicei mele”

Nu obișnuiesc să-mi povestesc viața, pentru că niciodată nu mi s-a părut că aș avea ceva interesant de spus, până acum, când am pierdut tot. Am avut o copilările frumoasă și o adolescență nebunească, toate, până l-am cunoscut pe Paul.

Scris de 
Constanta de Azi
 pe data 
19 februarie, 2018

M-am îndrăgostit ca naiba, ochii ăia căprui și felul în care se uita la mine mă făceau să simt, să cred cu adevărat în tot ce înseamna suflete pereche. Singura problemă era că, temperamentul meu nu era tocmai compatibil cu al lui.

Ne-am certat de nenumărate ori, ne-am înșelat, mințit și îndepărtat, dar nu mi-a dispărut din suflet nicio clipă, nici măcar atunci când, sătulă de deznădejde și de respingerile lui repetate, am deci să-i dau drumul.

O vreme a funcționat perfect, am întâlnit pe altcineva și mi-am dorit să-mi întemeiez o familie. M-am căsătorit cu Laur, Laur care era tot ce-mi dorisem vreodată. Era bun, cald și sincer, îmi purta de grijă în fiecare minut și mă iubea cu o putere pe care mi-era greu s-o observ la altcineva. Parcă doar el era capabil de atâta iubire, toată, desigur, numai pentru mine.

Au trecut câțiva ani și, deși fericită și împlinită, acum cu un copil la purtător, cu mii de amintiri, zâmbete și poze cu noi, eu… continuam să mă gândesc la Paul. Nu pentru că-l mai iubeam (cel puțin asta obișnuiam să-mi spun), ci pentru că mi-era dor să-l văd, să-l întreb ce face, cum mai e viața lui de când eu nu mai fac parte din ea. Dar, știți cum se spune… ai grijă ce-ți dorești.

M-am întâlnit cu el întâmplător într-o zi când îmi duceam puștoaica la școală. Mi-a zâmbit și parcă toate chestiile care mă făceau să-l resping și eu la rându-mi, s-au întors ca prin minune împotriva mea amintindu-mi că odată credeam în acele suflete pereche.

Întâlnirea aia scurtă de numai câteva secunde în care mi-a zâmbit din mașină când eu încercam tacticos să ies din parcare, m-a urmărit apoi vreo două săptămâni. Eram distantă acasă, nu mă mai preocupa nimic din ceea ce reprezenta viața mea reală, adevărată, palpabilă, pentru mine exista doar Paul care, în ciuda trecerii timpului, rămăsese pentru mine același băiat de liceu introvertit, stingher și singur care-mi furase inima.

Știam că el n-o să mă caute, așa că, nemaiputând să mă stăpânesc, l-am căutat eu. Am adoptat, desigur, un aer prietenesc, știți voi, de genul ăla „hai la o cafea, mai povestim, ne mai amintim de lucruri, oameni” când eu, de fapt, voiam să-i propun să ne amintim de noi.

Nu mă așteptam să își dorească să mă vadă, dar, faptul că a fost atât de receptiv la invitația mea m-a făcut să mă-ntreb dacă, cumva, și el considera o greșeală faptul că m-a expulzat din viața lui. Ne-am văzut într-o seară când soțul meu era de muncă și doar atât mi-a trebuit. O seară, o cafea tare, o strângere de mână și un sincer (sau nu) îmi pare rău, au fost destule motive pentru a-mi lăsa inima să bată, din nou, pentru el.

Nu m-am gândit la faptul că aveam un copil, nu m-am gândit la tot ce avea să simtă soțul meu și nici la consecințele reale pe care aveau să le aducă faptele mele, pentru că mă simțeam de parcă, Eva pe care o știam de mai bine de 10 ani încoace, murise, și rămăsese în locul ei doar o puștoaică răsfățată căreia îi păsa doar de ea.

În seara aia n-am mai ajuns acasă la mine, ci la el. Aflasem că e încă singur, că locuiește într-un apartament fain din buricul Constanței și că, desigur, în toți anii ăștia n-a fost în stare să-și creeze o viață a lui, din cauza amintirilor cu mine.

M-am hotărât rapid să plec de acasă, să-i spun soțului meu că l-am înșelat și să-mi văd de viață alături de sufletul meu pereche, și așa am făcut.

După câteva luni de la momentul 0, seara aceea care mi-a întors existența cu susul în jos, locuiam deja cu el. Mă luptam pentru custodia copilului în instanță, doar pentru a nu părea o mamă iresponsabilă, pentru că, de fapt, îmi doream s-o primească Laur,  știind că el era un părinte mai bun decât mine.

Laur a câștigat în final custodia și cred că acela a fost primul meu moment de lucididate, mi-am dat seama cu adevărat că mi-am pierdut copilul, soțul, casa și tot ce mi-a rămas e visul unei iubiri care ar fi trebuit să se consume în urmă cu vreo 13 ani.

Următoarele săptămâni au fost un purgatoriu, îmi uram existența și mă curpinsese o rușine atât de grea și-o vină groaznică încât nu puteam cu niciun chip să dau ochii cu Laur sau cu fata mea, așa c-am încercat să-mi îmbrățișez noua viață, fără să mă gândesc c-ar putea fi chiar mai rău.

Am aflat apoi că Paul are un copil, o soție și o fostă soție, că existența lui nu fusese decât o nebunie repetată și că, acum, făceam și eu parte din ea. Totuși, nu eram în postura de-a judeca, așa că n-am făcut-o. Au revenit, însă, certurile noastre de altă dată, împreună cu sentimentu ăla de iritabilitate extremă care ne făcea să nu ne mai suportăm și mi-am dat seama că nu l-am iubit niciodată ci, mai degrabă, mi-a fost milă de el.

Învinsă de mine însămi, l-am părăsit, fără să-i spun de ce, pentru că, știam că nu lui îi eram datoare cu explicații ci soțului și fiicei mele.

M-am mutat cu chirie într-o garsonieră și m-am gândit la tot ce făcusem, dar, mai ales, m-am gândit la fiica mea și la Laur, omul care-mi iubise până și cele mai enervante capricii și care își construise existența în jurul meu.

Am știut atunci că greșeala vieții mele avea un nume: Paul.

Nu pot să-mi dau seama cum am fost capabilă de toate astea, cum am putut să-mi părăsesc copilul, să mă pierd și să devin un nimeni pentru familia mea. Cum am putut să nu apreciez ceea ce aveam, să confund atât de rău sufletul meu pereche cu o umbră tristă din trecut și, mai ales, cum am putut să-i fac asta soțului meu, singurului om care m-a iubit cu adevărat și pe care eu l-am iubit cu adevărat, la rându-mi.

Au trecut cinci ani de atunci, sunt încă singură și nu mă gândesc să-mi refac viața. Acum vreau să trăiesc doar pentru copilul meu. Laur s-a recăsătorit între timp și duce o viață fericită alături de actuala soție, băiețelul său și, desigur fata mea.

Acum nu știu să mai sufăr, nu știu să mă mai supăr, pentru că mă simt norocoasă numai gândindu-mă la faptul că fetița mea m-a iertat. Sunt fericită s-o am alături, s-o văd crescând, să mă bucur, pur și simplu de prezența ei, însă nu trece zi fără să mă gândesc cum ar fi putut să fie viața mea dacă mi-aș fi cântărit mai bine alegerile.

Aceasta este povestea adevărată de viață a unei constănțence, o femeie în vârstă de 35 de ani, care a vrut ca propria ei experiență de viață să fie învățătură pentru alții: „Nu vreau și nu cer compasiunea publică sau a celor care m-au iubit. Ci să deschid ochii altora care pentru o tresărire, un fior, ajung să distrugă vieți.”

 

Actualitate