Paștele Blajinilor sau Paștele Morților. Ora 9.00, prezent în Cimitirul Central din Constanța. Lume multă. Parcă prea multă. Se mergea umăr la umăr încă de pe la Kaufland ICIL, încolonați, amestecați, claie peste grămadă. Pandemia a pierdut lupta cu blajinii încă din start. COVID-ul, sufocat de mirosuri, damfuri, respirația grea a unui știrb care vindea candele precum bișniții țigări la Abator. „Candele avem, hai să-ți dau o lumânare duamnă”.

Valul te purta inert spre poarta cimitirului, acolo unde un polițist local întreba agitat unde e o toaletă. Dacă o fi ajuns sau nu la timp, nu mai contează. Oricum, lumea crede că poliția locală e de rahat.

Lalelele lui Chițac stăteau mănunchiuri în brațele cetățencelor care te provocau la negoț. „Băiat așa frumos, unde îți sunt florile. Hai, ia o lalea: 2 lei firul, 10 lei 7”. Ovanesian deja le plânge soarta în intersecția de la Capitol, de unde au fost vremelnic smulse. Morții adoră lalelele. Dar și mirosul de mici.

Intri pe poarta larg deschisă a cimitirului. Masca e doar pentru Zorro și Jim Carrey. Cel mult, regulamentar, sub bărbie, probabil ca să protejeze amigdalele. Aleea e neîncăpătoare. Unii vin, alții pleacă, coatele se freacă undele de altele. Preoți evlavioși așteaptă cuminte pe margine chemarea clienților. Flutură biblia precum speculanții din Costinești cheile la cazare.

Coșuri pline cu pachete, colive, baxuri de bere și vin. Ospățul stă să înceapă pe piatra rece a cavoului.

Cine spune că armânul nu chiari nu a mai fost demult în Cimitirul Central. Aleea centrală este o galerie a defuncților aromâni, mai mult sau mai puțini celebri. Cavouri înalte, somptuoase, marmură neagră, albastră de toate culorile. Limba oficială, dincolo de sud de Dunăre: „Trebui s him ma in sus ca mucanii, s dam dari di bunili”.

Din 10 în 10 metri, câte un preoțel transpirat cânta veșnica pomenire și Hristos a înviat din morți. Era un melanj de voci, decalate și inegale. Fiecare cu parastasul său, se duelau preoții în cântări ca la Eurovision. Nici nu știai cui și unde mai cântă.

Aleile, mormintele, fiecare colțișor era acerb disputat de cetele de pomanagii. Un joc strategic de împărțire a teritoriilor, de amplasare eficientă. La scenă deschisă se primeau sute de pachete. Sacii de pomeni stăteau tolăniți pe morminte, iar în mijlocul lor beneficiarii. Pretențiile creșteau cu fiecare oră. Fiecare „Primiți de pomană?” era urmat de o atentă analiză vizuală a pachetelor, uneori și o mică palpare. Erau descalificate din start pachetele ce purtau urme vizivile de șervețele albe pătate de ulei și grăsimi. La mare căutare sunt produsele ambalate. Nu mai merge cu copănelul prăjit, șnițelul în pâine sau sendvișul cu cașcaval: „Săracule, dacă nu ai bani de un Mega Image mai bine stai acasă”. Bătaie mare în jurul cavourilor cu marmură neagră, acolo unde pachetele se dau în pungi de Massimo Dutti. Provocatoare și îmbietoare reclamă.

Alții mai avansați, retrași distrect în al doilea rând de cruci, au început marea sortarea. Sucurile la sucuri, biscuiți la biscuiți, napolitane la napolitane. Pâinea, cozonacul, produsele neambalate luau drumul tombernoanelor. Nu se pot valorifica în buticurile de cartier, unde produsele erau răscumpărate la jumătate de preț și apoi recomercializate.

Paștele morților, o afacere a blajinilor care trebuie să țină pasul cu societatea dependentă de consum. „Să fie de sufletul lu bătrânu”, se amăgea o mămăiță crezând că cineva îi va consuma pomana și va avea și mortul ceva de mâncare pe lumea cealaltă. În realitate, un circ sinistru în care grătarele sfârâie printre morminte, profitorii pleacă cu tone de produse în taxiuri, iar noi trăim cu impresia că, creștinește, ne-am făcut datoria față de morți.

(Visited 1.328 times, 1 visits today)

Dacă v-a plăcut acest articol, cu un LIKE vă puteți alătura comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.